Primul Ianis

Mi-a fost dintotdeauna greu să înțeleg un aspect. Am trecut prin perioade în care Ianis Hagi începea de pe bancă cu Liechtenstein. Am trecut prin perioade în care încă trebuia să dovedească. Au fost momente în care, cu Anglia la U21 sau cu Germania la seniori, s-a ridicat la nivelul adversarei fie împreună cu ai lui colegi, fie de unul singur, prin ambiție.

El, Rațiu și, acum, Ionuț Radu sunt singurii români din ultima perioadă care pot spune că au activat, titulari, în ceea ce consider eu cea mai dezvoltată tehnic ligă din lume, Spania 1. Spaniolii au mereu un produs propriu sau un jucător de o finețe extraordinară gata să-ți ia locul pe postul de mijlocaș ofensiv. Că a stat puțin pe la Alaves nu e o rușine.

Numele ăsta de Hagi pe care îl poartă Ianis e un rucsac cu pietre de multe ori. La 26 ani, are deja în palmares Genk, Rangers și Alaves. De ce ne comportăm de parcă standardul e mai sus? Da, generația lui taică-su se plimba de la Real, la Barcelona, la Leverkusen. Dar, vă întreb sincer, a jucat vreun fotbalist român din generația de după 2000 la vreun club imens? Care e, de fapt, standardul? Probabil Drăgușin cu Tottenham, nu? Și atunci, de ce considerăm o nereușită cariera lui Ianis?

Am văzut înaintea meciului cu Austria că făceau mișto oamenii în online că e căpitan și titular, deși a stat mult fără echipă. Băi, sincer acum, ne comportăm de parcă nu l-a vrut nimeni și nu a avut oferte. De parcă nu ar fi fost la coadă sub fereastra lui orice echipă din Superligă, dacă era deschis să revină aici. Eu cred că ne uităm nivelul și mereu e umbra numelui de familie peste orice judecăm la el. Și vorbim și de parcă dacă venea la echipa noastră favorită din România, protestam transferul sau nu ne convenea. Cum era proverbul cu vulpea și strugurii?

Dar băiatul ăsta, față de care nu am niciun interes să-l laud degeaba, de fiecare dată când am urmărit Naționala de fotbal a demonstrat ceva. Că a fost vorba de calitate și execuții scoase din joben, sau de efort și sacrificiu când creativitatea nu-i mergea la fel de bine, n-a fost niciun meci al lui Ianis după care să concluzionez că n-a încercat. Că nu a vrut. Lucru care, pentru mine, deja îl pune peste 80% din fotbaliștii români din activitate. Sunt sigur că toți vor, dar nu toți te conving prin ecran că au vrut, indiferent de cât de bine sau prost a jucat în meciul respectiv.

Generația de Aur nu se va mai repeta prea curând. Realitatea noastră e Alaves, Rayo Vallecano, Celta Vigo, Aris sau Hannover. Oricât ne-am da cu fundul de pământ. Ăștia sunt. Alții mai buni nu avem de unde scoate, tot ce trebuie să cerem de la ei e să lupte, să vrea, să tragă să ne depășim toți, ca statut național, condiția.

Cât despre numărul 10, mi-aș dori să fim obiectivi. E un vârf de generație, oricât de melancolici am fi după anii ‘90 sau cât de slabă o considerăm pe cea actuală. Nu e realist să ne raportăm la ce a fost, fiindcă sunt alte vremuri și nu avem mașina timpului. El nu e al doilea Hagi, e primul Ianis. Și e foarte ok să fie așa. Altfel, pe stradă am vedea zeci de Nikola Tesla sau sute de Da Vinci, în fiecare zi.